JURNAL (4/2020) O gustare bună, o carte frumoasă, un film de neuitat…

♥ În ultima lună de zile vremea a oscilat mai mult între vânt și ploaie, apoi, ploaie și vânt… Cu intermezzo-uri ba de grindină, ba de arșiță. Acum pare că suntem într-o perioadă de arșiță înnorată…

♥ Despre grădină am publicat multe, mai ales fotografii în serialul Miercurea fără cuvinte. Ploile din ultima vreme i-au priit grozav, tundem gazonul în fiecare săptămână.  Ultima vedetă de aici este fântâna arteziană, o fântână practică și ieftină, care nu are nevoie nici de instalație de apă, nici de instalație electrică, funcționând cu baterii solare.

♥ În casă este ordine și curățenie; mulțumesc lui Dumnezeu că a lăsat să fie pe lume Gabriela! 😀  Dinspre bucătărie încă mai adie mirosul de ochiuri italiene și de cafea. Nu știu ce să apreciez mai mult: cum arată sau ce gust are. De arătat, iat-o mai jos. Ce să mai zic, că am dat și peste ouă cu câte două gălbenușuri…  De gustat, există rețeta.

Și iată și de unde am preluat ideea acestei minunății! (Moonstruck, 1988)

♥ Am terminat de (re)citit primul volum din seria Dune. Am publicat recenzia pe blogul cu povestiri, firește cu câteva citate. Fiecare capitol începe cu un motto. El se referă la viața și faptele lui Paul Atreides/Muad’Dib, dar are aplicabilitate universală. Iată unul dintre ele.

”...Pentru ceilalți, putem spune că Muad’Dib a învățat repede pentru că prima sa învățătură a fost cum să învețe. Și prima lecție a acestei învățături era încrederea fundamentală că putea să învețe. Este surprinzător cât de mulți oameni nu cred că pot să învețe și mai ales cât de mulți cred că este greu să înveți…”

♥ Nu am mai scris demult despre filme. Nu că nu aș mai fi văzut filme bune, dar așa s-a întâmplat. Săptămâna trecută am văzut, însă, la HBO 2,  un film despre care trebuie neapărat să notez câteva impresii.

”Lumina vieții mele” (Light of my Life, 2019) este o dramă SF, în care regia, scenariul și rolul principal îi aparțin lui Casey Affleck.

La un deceniu după ce o ciudată pandemie de ciumă a ucis jumătate din populația lumii și anume femeile, un tată devotat fuge prin lume în speranța deșartă de a-și proteja fiica, acum în vârstă de 11 ani.  Soția îi murise pe când copila avea abia un an și el umblă cu fetița mai mult prin păduri, rar prin orașe, când nu mai au provizii. Încearcă din răsputeri să nu se vadă că este fată, o îmbracă la fel ca pe un băiat, o prezintă drept fiul lui, dar fetița se apropie de pubertate și devine vizibil că nu este băiat.

Criza de femei face ca bărbații să devină fiare în clipa în care află că ”fiul” este de fapt fiica bărbatului. După ce tatăl și fiica trec prin încercări grele, în ultima el fiind la un pas de a-și pierde viața, bărbatul înțelege că nu îi va putea asigura protecția fetei și acceptă compromisul care i se pare cel mai bun, în situația dată. Compromisul face să îi țâșnească lacrimile din ochi, si nu numai lui… Povestea se întâmplă într-un viitor imaginar, dar foarte posibil, după cum putem vedea chiar în zilele noastre și este cutremurătoare. Impresionantă este și educația pe care se străduiește bărbatul să i-o dea fetiței sale, dorind să o ajute să devină o femeie cu judecată proprie și principii morale, dar în același timp pregătită să accepte și să înfrunte orice vicisitudini ale vieții.

♥ Să trec la ceva mai vesel. Poate am mai scris despre asta, dar îmi place tare mult ciripitul păsărelelor dimineața. În primăvara asta s-a aciuat prin verdeața de la noi un cuplu de grauri. El e tare guraliv, cântă toată ziua, fluieră, scoate fel de fel de sunete. Citind eu că graurii sunt capabili să imite multe zgomote auzite, mieunat de pisici, plânsete de copii etc., am încercat să-l învăț pe ”al nostru” o anumită fluierătură. Și am reușit! Am fluierat de câteva ori când l-am auzit prin copaci și aproape imediat a fluierat și el la fel. Din păcate, după asta au venit ploile și nu prea l-am mai auzit. Ori a plecat, ori a reușit să-și convingă tovarășa să-i facă urmași și acum nu mai are de ce să cânte. 😀

♥ Sunt recunoscătoare pentru  darul de a observa și a mă bucura de cele mai mărunte lucruri. Este o adevărată binefacere, căci nu ai de unde  admira numai lucruri grandioase. Sau, privind lucrurile din altă perspectivă, o floricică de câmp merită tot atâta admirație cât și un tablou de Monet.

♥ O fotografie de pe blogul Vulturești care mi-a plăcut mult